Cei trei ani petrecuți până acum la Facultatea de Teologie Ortodoxă mi-au oferit posibilitatea să port numeroase discuții cu colegii mei despre un subiect foarte important pentru mine: problematica pro-viață. Aceste discuții m-au motivat să scriu rândurile de mai jos. Fie că tocmai ai terminat teologia și probabil te pregătești pentru a deveni preot, fie că de abia intri în anul întâi, cele trei gânduri care urmează îți sunt dedicate ție.

• Nu presupune că toți oamenii credincioși cunosc, înțeleg și recunosc gravitatea problemei avortului

Îți spun asta pentru că eu am presupus greșit. Momentul de trezire a fost prilejuit de conversațiile purtate cu un coleg, care considera că avortul este o soluție benefică pentru situația fetelor minore însărcinate. De fiecare dată când vorbeam, fără să îmi dau seama, rămâneam în sfera socială și morală a acestei situații dificile. Nu ajungeam la elemente teologice sau duhovnicești. Mai bine spus, nu m-am gândit să prezint argumente și din perspectiva aceasta pentru că, m-am gândit eu, „e clar că dacă ești la teologie știi deja asta”. Până când, la o oră de seminar, părintele profesor a abordat problema sufletului copilului nenăscut și faptul că nu știm ce se întâmplă cu el atunci când e avortat, pentru că nu este botezat, dar nici nu este vinovat de ceva. După seminar, colegul mi-a spus că niciodată nu s-a gândit din perspectiva adusă de profesor, nu s-a gândit la sufletul copilului, nu s-a preocupat că se întâmplă ceva pe plan duhovnicesc, adică nici la sufletele celor care decid, realizează sau aprobă avortul, iar asta îl face să reflecteze mai mult.

De ce am presupus greșit? Îmi amintesc că cineva mi-a spus odată: Biserica nu este separată de societate, adică aceeași oameni care sunt în societate, sunt și în Biserică. De aceea, problemele care apar în societate apar și în Biserică.

Practic, știam foarte bine că așa este în problema avortului: în majoritatea cazurilor de avort, părinții copilului sunt oameni credincioși, mai mult sau mai puțin practicanți. Dar, preluând o mentalitate exclusiv materialistă și bazată pe căutarea binelui social, nu conștientizează profund că avortul acesta presupune luare vieții unei ființe umane create după chipul lui Dumnezeu.

Normativizarea avortului a redefinit realitatea profundă în termeni simpliști și de suprafață: este o banală întrerupere de sarcină, o procedură medicală impersonală, o alegere, un drept, deci… un bine! Am folosit termenul „normativizare”, în sensul că ceva care are loc de 200.000 de ori în fiecare zi la nivel mondial nu poate fi decât ceva acceptat ca normă firească de viață.

Atunci înțelegem de ce ideologia avortului nu îi ocolește pe oamenii credincioși. Și înțelegem că oamenii credincioși trebuie să se ferească de ea, investind pentru aceasta mult efort de cunoaștere și multă putere de voință.

Dacă nu privim dinspre esența lucrurilor, suntem atrași în orbita argumentelor conjuncturale, care ignoră dimensiunea spirituală: circumstanțe dificile care emoționează, deși știm teoretic că dificil nu înseamnă în mod automat rău, ci înseamnă un obstacol care poate fi depășit cu sprijin; stadiul de dezvoltare al copilului (când e doar un embrion nu e așa rău ca într-un stadiu mai avansat în sarcină), deși știm că de la embrion la senior nu suntem mai mulți oameni, ci același om la diferite vârste; gradul de dezvoltare a facultăților raționale sau afective ale copilul, deși știm că toată viața ne dezvoltăm etc. Astfel de argumente, care pun accentul pe elemente materiale de moment și ignoră durata lungă și partea sufletească, se înfiripează în mințile și inimile oamenilor credincioși, părând că spun totul și nu mai este nimic de cercetat. În special tinerii sunt incredibil de predispuși să admită argumentele emoționale ca definitive și să se oprească din cercetare. Iar asta este facilitat de faptul că, în timp ce susținătorii avortului sunt foarte vocali, inclusiv pe social media, din păcate, susținătorii vieții nu își exprim opiniile decât mult mai puțin.

• Nu e suficient să cunoști, e nevoie de sprijin

A cunoaște și a conștientiza că avortul este un lucru rău atât pentru copil, cât și pentru femeie, este fundamental pentru a face binele pentru amândoi, dar este doar primul pas. Dacă vei deveni preot, te vei întâlni cu multe cazuri de femei care se gândesc să facă avort și vin pentru a cere ajutor sau au făcut deja avort și vin să caute vindecare. În aceste situații nu va fi suficient să spui „avortul este un rău”.

E foarte important să înțelegem de ce femeile ajung să facă avort. O scriitoare și preoteasă ortodoxă americană, Frederica Mathewes-Green, scrie că „o femeie nu dorește să facă avort așa cum dorește o înghețată sau un Porsche, ci ca cineva prins în cursă care își roade picioarele pentru a scăpa”. Avortul nu apare dintr-o dată. El este precedat de o devastatoare criză de sarcină. Criza de sarcină care apare în momentul în care o femeie ia în considerare întreruperea cursului firesc al sarcinii, adică nașterea copilului. De ce se întâmplă asta, cum de ajunge la acest gând? Puteți citi mărturii de acum, pentru a înțelege mai ușor când veți avea în față femeie în criză de sarcină sau care au trecut prin criză de sarcină: se dă o bătălie crâncenă în sufletele și în inimile femeilor între motivele pro-naștere și pro-avort. Principale motive de avort sunt: tatăl copilului nu dorește copilul sau o abandonează; ea nu a lucrat în ultima perioadă și nu va avea indemnizație dacă va naște și nu va putea să meargă la serviciu. Este teribil pentru o femeie să se gândească că va trebuie să crească singură copilul – dacă nu este cineva care să îi garanteze că o va sprijini, frica o copleșește.

Presiunile și frica nu dispar doar știind că un lucru e rău, e nevoie de sprijin cu tot ce are nevoie acea femeie pentru a naște și a-și crește copilul – de la sprijin duhovnicesc, la sprijin psihologic, social, material, juridic etc. Sprijinul este cel care face diferența dintre viață și moarte, dintre o conștiință împăcată că a ales viața și una încărcată de vină că a decis sau acceptat să fie luată viața copilului ei.

• „Iubește-i pe amândoi”: unitatea dintre salvarea vieții copilului nenăscut și nevoia sprijinului pentru mame

Dacă este atent la suflet, omul credincios vede ușor umanitatea deplină a copilului nenăscut. El știe că sufletul este creat de Dumnezeu, la concepție, și că pruncul, în primele nouă luni de viață, în pântecele mamei, este om deplin, ca orice alt om născut. De aceea, îi este foarte ușor să înțeleagă că luarea vieții lui este un rău la fel ca luarea vieții unui om născut.

Și atunci, durerea de a vedea cum un număr uriaș de copii își pierd viața înainte de naștere, fără apărare, poate deveni copleșitoare și îl poate face să se concentreze foarte mult pe această uriașă nedreptate și pierdere.

Totuși, aici este nevoie de atenție la un aspect deosebit de fin: în dorința sinceră de a apăra viața copilului nenăscut, riscăm uneori să punem accentul aproape exclusiv pe el. Dar aceasta este o greșeală simetrică față de greșeala celor care pun accentul aproape exclusiv pe femeie, desconsiderând viața copilului. Ambele abordări eludează înțelegerea corectă a legăturii unice dintre mamă și copil și a demnității depline a fiecăruia.

De aceea, dacă vrem să prevenim pierderea vieții unui copil nevinovat, e nevoie să vedem cine îl poate ajuta cel mai mult. Mama care îl poartă în pântece îl poate ajuta cel mai mult! Ea îl poate ocroti, dar numai dacă este sprijinită, la rândul ei, în dificultățile pe care le are – dificultăți care, așa cum am văzut, nerezolvate, conduc la avort.

Salvarea vieții copilului nenăscut nu poate fi despărțită de sprijinul real și constant pentru femeia însărcinată – înainte și după naștere. Complementar, și binele femeii depinde de binele copilului – vedem asta citind mărturiile femeilor care au regretat teribil, ani mai târziu, că nu au ales viața pentru copilul lor și în mărturiile femeilor care sunt bucuroase că, în momente de cumpănă, au ales viața pentru copiii lor. De aceea, adevăratul bine este binele pentru amândoi. Să-i iubim pe amândoi și, din această dragoste, să vină sprijinul nostru pentru ei!

• În concluzie:

1. Vorbește despre valoarea vieții din primul moment în care ea apare și spune răului avortului pe nume, dar nu ataca femeia în criză de sarcină, ci sprijin-o.
2. Adevărul prinde putere prin faptele noastre: sprijină și încurajează construirea unei comunități care să fie aproape de femeile însărcinate și în criză de sarcină cu ce au nevoie pentru a-și naște și crește copilașii.
3. Iubește-i pe amândoi în mod egal, mamă și copil. Amândoi poartă chipul lui Dumnezeu în ei și amândurora suntem chemați să le fim aproape.