Nicolae Steinhardt, evreu de origine, s-a născut în România, la marginea Bucureștiului, în anul 1912. A urmat studii universitare la Facultatea de Drept și Litere, devenind doctor în drept constituțional. Parcursul vieții sale este pe cât de interesant și de remarcabil, pe atât de tumultuos și de dificil. Înaintea începerii celui de-al Doilea Război Mondial, a studiat în Franța și în Anglia. S-a întors în România, unde – din pricina contextului politico-social – ar fi putut fi supus unor rele tratamente din partea guvernului.

Părintele mărturisește: „Reîntors în țară, nu am avut de suferit ca evreu, tatăl meu – încetățenit prin lege individuală votată de Parlament și ofițer de rezervă, fiind recunoscut <<evreu de categoria a doua>>, care ne punea la adăpost de măsuri vexatorii. Am executat, totuși, – deși puteam fi scutiți – munca obligatorie și munca la zăpadă, însă în condiții de operetă. Ar fi cu toate acestea fățărnicie din partea mea dacă nu aș recunoaște că măsurile luate cu privire la evrei nu m-au întristat, dându-mi totodată prea bine seama că guvernul țării – date fiind împrejurările – nu putea proceda altfel și admirând curajul și mărinimia sa în refuzul de a da ascultare ordinelor venite din exterior, care cereau imperios executarea populației evreiești. Afecțiunea mea pentru Neamul Românesc s-a întărit”[1]. Steinhardt a iubit țara românească, în care a crescut, dar și credința și tradițiile creștine cu care a fost familiarizat încă din fragedă copilărie.

            Curajul, mărinimia, demnitatea sunt câteva trăsături definitorii pentru viitorul monah Nicolae Steinhardt – caracteristici care l-au trimis în închisoarea politică a regimului comunist instaurat în România în anii de după Război. În închisoare, în anul 1960, va primi Botezul ortodox de la părintele Mina Dobzeu, coleg de celulă, în prezența a doi preoți greco-catolici (părintele menționează că a fost botezat „sub pecetea ecumenismului”[2]). La ieșirea din închisoare, Steinhardt sporește în trăirea credinței creștine, devenind monah în anul 1980, la mănăstirea Rohia.

            Geniul și profunzimea gândirii lui Steinhardt nu pot fi dezvăluite „pe scurt”. Redăm câteva idei semnificative de-ale sale, notate în Jurnalul fericirii și în volumul de predici intitulat Dăruind vei dobândi. Am fost martorul unei remarci interesante despre părintele Steinhardt (la un curs de la Facultate): Cum este posibil ca un om care a trăit în cele mai mizerabile, abjecte, dezonorabile medii (închisorile comuniste), să iasă de acolo și să scrie Jurnalul fericirii? Într-adevăr, cum este posibil?

            Părintele Steinhardt este cunoscut pentru stilul său aparte de a comunica și de a-și expune ideile, evidențiat în scrierile sale și transpus și în predicile sale. Volumul Dăruind vei dobândi este o colecție de predici scrise și rostite de Steinhardt. Dintre acestea, o vom pune în discuție pe cea despre femeia cananeancă din Evanghelie[3] (Matei 15, 21-28). Părintele Steinhardt, în stilul său caracteristic direct, aseamănă întâlnirea Mântuitorului cu femeia cananeancă cu un „teribil examen” (păstrând registrul, când vorbește despre femeia samarineancă – Ioan 4 –, părintele compară dialogul dintre aceasta și Hristos cu un „duel aprig”[4]).

            În Evanghelia după Matei, este relatat episodul în care o femeie din „ținutul Tirului și al Sidonului” apelează la ajutorul lui Hristos pentru a-i vindeca fiica bolnavă. Atitudinea lui Iisus față de femeie nu este numai neobișnuită, ci, potrivit lui Steinhardt, episodul este „atât de singular și disonant și uimitor în viața pământească a Mântuitorului, atât de ciudată scena (în total contrast cu spiritul evanghelic), încât nu le putem înțelege și interpreta decât ca reprezentând etapele unui examen, unei probe, unei încercări”. De regulă, când este rugat să ajute pe cineva, Hristos cere numai o mărturisire a credinței (a se vedea, de pildă, Marcu 9, 23: „De poți crede, toate sunt cu putință celui ce crede”). De această dată, părintele observă comportamentul Mântuitorului față de femeia cananeancă – „cu totul lipsit de seamăn în referatul evanghelic dar și cu desăvârșire contrar duhului hristic”. Nu poate fi vorba decât de un test.

            Steinhardt enumeră și comentează în stilul său caracteristic etapele dialogului. „Neluarea în seamă, ignorarea” (Hristos nu răspunde strigătului femeii) este „mai rea decât sudalma și ustură mai cumplit decât insulta”. Femeia, pur și simplu, nu este băgată în seamă. Văzând acest fapt, ucenicii mijlocesc pentru ea, dar se lovesc de renumitul fenomen al „declinării de competență”. Părintele observă: „Cuvintele: <<Nu sunt trimis decât către oile pierdute ale casei lui Israel [Matei 15, 24]>> (de altfel contrazise de <<Mai am și alte oi care nu sunt din staulul acesta>>) (Ioan 10, 16) constituie ceea ce în limbaj juridic se numește declinare de competență și totodată singurul caz din tot cuprinsul Evangheliilor unde Domnul Se arată procedurist. […] Ca și cum ar fi spus: ducă-se petiționara la alt ghișeu, aici nu are ce căuta”.

            Ca și cum nu ar fi fost de ajuns, Mântuitorul trece la etapa următoare: insulta. Aici, după cum observă părintele Steinhardt, Hristos intră „în total contrast cu spiritul evanghelic”. „El Care stabilise că oricine se mânie pe fratele său vrednic va fi de osândă […], El o apostrofează pe hananeancă și-i azvârle proverbul cu pâinea ce nu se cuvine a fi dată câinilor. Altfel spus făcându-i pe solicitantă și pe ai săi câini, iar pe ea personal – consecvent celei mai elementare logici – o definește cățea”. Se remarcă, până aici, stilul direct, ostentativ, al părintelui Steinhardt. Niciun detaliu nu este scăpat din vedere, iar faptele sunt prezentate fără rezerve. Încercarea de a „îndulci” textul lipsește cu desăvârșire. Acest mod de a aborda realitatea este întru totul specific lui Steinhardt. Vocabularul său „grosolan” este, trebuie să menționăm, un rod al curajului său în fața vieții (experiența din închisoare confirmă acest fapt), iar nu dovada unui atare caracter.

            Dar care este miza predicii sale? Reușita cananeencei. La insulta lui Iisus, femeia răspunde: „Da, Doamne, dar şi câinii mănâncă din fărâmiturile care cad de la masa stăpânilor lor” (Matei 15, 27). Steinhardt afirmă: „Se alege – doar ea, numai ea – din toți și toate cărora Iisus le-a făcut o minune pentru că L-au rugat și au crezut în El, se alege, ea singura, cu apelativul O, femeie! Vocativul acesta exclamativ e absolut unic în Evanghelii. Tot unic este și adjectivul mare din sintagma mare este credința ta. Nimănui altcuiva nu-i spune Domnul mare este credința ta. Și tot nimeni nu se învrednicește de cinstitoarea, aleasa, suprema învoire: fie ție după cum voiești. Nu (ca celorlalți) <<după credința ta>>, ci <<după cum voiești>>”. Într-adevăr, femeia cananeancă este „răsplătită în conformitate și proporțional cu greutatea examenului la care a fost supusă și potrivit calității răspunsurilor date”.

            Părintele Steinhardt observă calitățile femeii care L-au impresionat pe Hristos: credința, dezinteresul (nu cerea ceva pentru sine, ci pentru fiica ei), curajul, siguranța (stăruința), buna-cuviință, smerenia, inteligența. „Domnul iubește pe credincioși, pe altruiști, pe stăruitori. Și nu mai puțin pe curajoși, pe cuviincioși, pe inteligenți. Frica, obrăznicia și prostia nu-s plăcute lui Hristos”. Îndeosebi, părintele Steinhardt a îndrăgit virtutea curajului (despre care are și o predică[5]). Mai mult, părintele a întruchipat această virtute – este, poate, cea dintâi care l-a trimis în închisoare și care l-a ținut acolo.

            În continuare, notăm o altă idee interesantă a lui Steinhardt, regăsită în Jurnalul fericirii, care se referă la existențialism[6]. Părintele vorbește despre existențialism în contextul evocării unor momente petrecute în închisoare, la Gherla, în anul 1962. Steinhardt observă: „Tot vorbind cu el despre existențialism și tot privind în jur (suntem într-o cameră rea), îmi formulez părerea că – descriptiv și expozitiv – existențialismul are dreptate. Întocmai așa e viața cum o vede existențialismul, așa arată lumea când lipsesc naiva credință în Dumnezeu și iluziile moralei. Da, zidul, greața și mâinile murdare (murdare de pe urma compromisurilor și trădării, dar și inevitabilului frecuș cu zilele) definesc oribilul univers din care Hristos nu mai face parte. […] Descrierea este cu totul neexagerată, a existențialiștilor; numai soluția lor e greșită. Sau mai bine zis nu cunosc soluția: străpungerea zidului până la Iisus mângâietorul. (Mângâietorul dar și revelatorul, liniștea dată creștinului este și ea întemeiată pe cunoaștere, întru nimic mai puțin decât cea dobândită prin budismul indian ori zen). Și e de mirare: unii existențialiști au fost prin închisori: cum de n-au găsit mijlocul de a trece prin ziduri?”[7].

            În acest paragraf regăsim viziunea despre lume a părintelui Steinhardt, exprimată în contextul dificil al detenției de la Gherla. Lumea, așa cum spun existențialiștii, este absurdă. Nu are un sens aprioric, nu are un scop, nu este nici măcar inteligibilă. Omul își poate crea propriile scopuri și poate da un sens vieții sale, dar totul se risipește în suferință și moarte. Însă părintele oferă și un răspuns, care se dovedește a fi răspunsul și la întrebarea formulată mai sus: Cum a putut un om care a trecut prin ce a trecut Steinhardt să scrie Jurnalul fericirii? Răspunsul este Hristos. Dincolo de orice cugetare filosofică sau teologică, Hristos este Cineva Care a suferit exact ca noi (de fapt, mai rău decât suferă majoritatea oamenilor într-o viață), pentru noi. Iar sensul existenței nu este înecat în suferință și nu se termină în moarte, ci se împlinește în cuvintele: „Eu sunt învierea şi viaţa; cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi” (Ioan 11, 25).

            În predica la femeia cananeancă, părintele Steinhardt subliniază virtutea curajului. În cugetarea asupra existențialismului, părintele accentuează credința. În consecință, remarcăm importanța curajului de a crede – curajul credinței. Într-o viață ce pare a fi fără sens uneori, sau căreia nu vrem să îi dăm un sens pentru că este mai simplu să nu o luăm în serios, părintele Steinhardt ne îndeamnă să avem curajul de a crede în Cel Care ne poate împlini cu adevărat. Steinhardt a petrecut câțiva ani în închisorile comuniste. Suferințele și umilința prin care a trecut sunt dificil de descris. Dar puterea de a trece prin toate, de a trece cu încăpățânare prin pedepsele nedrepte primite, a avut-o prin relația cu Altcineva, Care a trecut prin exact aceeași experiență. Zidurile închisorii nu l-au împiedicat să vadă calea de ieșire din absurd – experiența religioasă a relației personale cu Dumnezeu. Potrivit lui Steinhardt, nici „zidurile” lumii nu ar trebui să ne oprească.

[1] https://www.librariaonline.ro/autori/steinhardt_nicolae (accesat la 19.10.2024).

[2] N. Steinhardt, Jurnalul fericirii, editura Mănăstirii Rohia, Rohia, 2005, p. 91. Desigur, „pecetea ecumenismului” se referă la unitatea Bisericii pentru care ne rugăm, de altfel, la fiecare slujbă ortodoxă. În închisoare, pentru a supraviețui, apropierea sufletească și spiritul de camaraderie depășesc diferențele de orice natură dintre deținuți.

[3] N. Steinhardt, Dăruind vei dobândi, editura Mănăstirii Rohia, Rohia, 2006, pp. 45-50.

[4] N. Steinhardt, Dăruind vei dobândi, p. 78.

[5] N. Steinhardt, Dăruind vei dobândi, p. 85.

[6] Simon Blackburn, The Oxford Dictionary of Philosophy, Oxford University Press, 1996, pp. 129-130: „A loose title for various philosophies that emphasize certain common themes: the individual, the experience of choice, and the absence of rational understanding of the universe with a consequent dread or sense of *absurdity in human life. […] Existentialist writing both reacts against the view that the universe is a closed, coherent, intelligible system, and finch the resulting contingency a cause for lamentation. In the face of an indifferent universe we are thrown back upon our own freedom.” [Un titlu larg pentru mai multe filosofii care vorbesc despre anumite teme comune: individul, experiența alegerii și absența înțelegerii raționale a universului, ducând, în consecință, la angoasă sau la un sentiment de absurditate în viața umană. Scrierea existențialistă reacționează împotriva viziunii potrivit căreia universul este un sistem închis, coerent, inteligibil, considerând contingența rezultată o cauză pentru lamentare. În fața unui univers indiferent, suntem aruncați asupra propriei noastre libertăți.].

[7] N. Steinhardt, Jurnalul fericirii, p. 155.