În contemporaneitate, modul în care majoritatea oamenilor se raportează la experiența religioasă și la orice depășește sfera naturalului, a imediat-cognoscibilului, s-a schimbat semnificativ, în tandem cu schimbările socio-economice din ultimul secol. Astfel, există mai multe tipologii umane pe care le putem întâlni, mai mult sau mai puțin noi. Spre exemplu, există bine-cunoscuta tipologie a omului „științific”, care afirmă cu încăpățânare că părerea sa despre lume poate fi influențată exclusiv de informații certe, verificate prin lupa obiectivă a științei. Raționalistul nu este nici pe departe un tip uman nou. Totuși, contextul modern produce mutații îngrijorătoare în persoana celui predispus la un raționalism obtuz: evoluția galopantă a științei îl poate face să creadă că, în curând, toate problemele lumii vor fi elucidate matematic. O viziune total diferită față de cea a Sfântului Clement Alexandrinul, autorul celebrului dicton „credo ut intelligam”[1]. La polul opus față de raționalist se află omul fascinat de ezoteric și ocult, care își ghidează viața după horoscop, tarot sau alte curente asemănătoare. Pentru el, nu există o instanță morală absolută, ci doar un destin impus arbitrar, iar singura soluție pentru a-și controla viața este dobândirea cunoașterii inițiatice. Punctul comun al celor două tipologii umane ține de raportarea lor față de instrumentul credinței: întâiul, omul științific, îl discreditează total, iar cel de-al doilea îl întrebuințează precar.

            Contactul celor două tipologii umane amintite cu cultul ortodox al Sfintelor Moaște a dus la reacții virulente. Omul științific se arată indignat de atitudinea „retrogradă” a credinciosului ortodox, care insistă să mențină practici „medievale” în modernitatea deja luminată de rațiune și deschisă către umanism. Unii oameni consideră că cei care aleg să se închine la Sfintele Moaște sunt interesați doar de un beneficiu material pe care acest gest catalogat drept „magic” îl asigură, gândindu-se mai ales la cei care fac parte din a doua tipologie amintită anterior. Este adevărat că există situații în care oameni lipsiți de o credință autentică se folosesc de Sfintele Moaște sau poate chiar de Sfintele Taine la fel cum păgânii se foloseau de totemuri sau amulete, fără vreun interes acordat întâlnirii cu Dumnezeu.

            Din această perspectivă, cultul Sfintelor Moaște nu pare a fi altceva decât o idolatrie mascată, pentru că ei nu înțeleg cum prin trupul plin de har al sfântului, noi, creștinii, intrăm în contact cu Dumnezeu, Dătătorul a tot harul. Aici se poate observa și influența subtilă a protestantismului, care a readus la viață vechea ofensivă iconoclastă împotrivă nu numai a Sfintelor Icoane, ci și a Sfintelor Moaște și, implicit, a cultului sfinților. Sfântul Ioan Damaschin, adresând afirmațiile eretice ale iconoclaștilor din secolul VIII, descrie astfel concepția ortodoxă în raport cu Sfintelor Moaște: „Și pe bună dreptate, căci sfinții, încă de pe când erau în viață, au fost plini de Duhul Sfânt, iar după moartea lor harul Sfântului Duh se află în chip nelipsit în sufletele lor, în trupurile lor din morminte, în chipurile lor și în sfintele lor icoane, nu în chip substanțial, ci prin har și lucrare”[2].

            Pentru a demonstra legitimitatea cultului Sfintelor Moaște, precum și profunzimea lui, care trece dincolo de simplul act „magic”, merită să ascultăm mărturiile Sfinților Părinți. Sfântul Atanasie cel Mare, în „Viața Cuviosului Antonie”, descrie bucuria pe care o aveau cei care se atingeau mantaua Cuviosului: „Și fiecare din cei ce au primit câte o rasă de-a fericitului Antonie și mantaua lui tocită, o păstrează ca pe un lucru de mare preț. Căci privește la ea ca și când ar vedea pe Antonie. Iar când se îmbracă cu ea, e ca și când ar purta cu bucurie sfaturile lui”[3]. Prin mantaua Sfântului, oricine îl putea vedea pe însuși marele părinte din pustia Egiptului. Sfântul Ioan Gură de Aur consideră că sfintele moaște ne-au fost date nouă de Dumnezeu drept consolare pentru tot răul care se găsește în lume, un refugiu în care întâlnim harul lui Dumnezeu. La fel cum profetul Ilie a reușit să scoale din morți pe fiul văduvei din Sarepta Sidonului, și moaștele sfinților au puterea de a tămădui, ele fiind încărcate de un har și mai mare[4]. Fericitul Ieronim afirmă clar că, prin închinarea la Sfintele Moaște ale martirilor, noi aducem slujire lui Hristos Însuși, Cel în numele căruia au fost uciși. Temeiul biblic al practicii este identificat de Fericitul Ieronim în versetul din Psalmul 115: „Scumpă este înaintea Domnului moartea cuvioşilor Lui” (Psalmi 115, 6).

            Totuși, este îmbucurătoare constatarea că există destule persoane din rândul celor cu o pregătire temeinică în științele exacte care se îndepărtează clar de viziunea pur-raționalistă și se deschid către posibilitatea existenței unui Dumnezeu transcendent, precum și către manifestările harului Său prin intermediul sfinților și al Sfintelor Moaște. Omul de știință angajat într-o misiune autentică de aflare a adevărului ajunge invariabil la concluzia că înaintarea în cunoașterea științifică duce, din contră, la lărgirea orizontului necunoscutului. „Tot ce știu este că nu știu nimic”, expresia aporiei socratice, ar trebui să fie principiul vital asumat de cercetător. Andrew Steane, profesor de fizică la Universitatea din Oxford, consideră că părerea conform căreia tendința naturală a științei este să se îndepărteze de modul de gândire religios este total greșită, pentru că viața religioasă implică întotdeauna cercetarea critică și onestă a adevărului. Steane rezumă într-un mod remarcabil viziunea omului de știință credincios: „In short, to us, science (ordinary, painstaking, critical science) is part of «religion», if by «religion» you mean the attempt to acknowledge and celebrate the One Who can liberate us from the drag of our selfish cravings. That doesn’t mean God can be found by scrutinizing the natural world, it means that scrutinizing the natural world, in ways appropriate to its various levels of being, is a way of praising God and being His children”[5].

          Așadar, printr-o reliefare atentă a adevăratului sens din spatele unui gest precum închinarea la Sfintele Moaște, un om care se limitează pe sine la perspectiva științifică poate ajunge să aprecieze măcar simbolistică profundă a actului, înainte să accepte sau să înțeleagă utilitatea sa.

[1] https://iep.utm.edu/faith-re/#SH3b, accesat la 9 ianuarie 2024.

[2] SFÂNTUL IOAN DAMASCHIN, Cele trei tratate împotriva iconoclaștilor, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 2016, p. 71.

[3] SFÂNTUL ATANASIE CEL MARE, Viața Cuviosului Antonie, în PSB 16, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1988, p. 244.

[4] https://www.original-sinner.com/apologetics/doctrine/relics/church-fathers/, accesat la 9 ianuarie 2024.

[5] Andrew STEANE, Faithful to Science. The Role of Science in Religion, Oxford University Press, Oxford, 2014, p. 139.