Ce reprezintă psihologia? Dar religia? Sunt, oare, aceste două domenii atât de distincte în raport cu natura umană?

De-a lungul timpului, mulți psihologi au ignorat contribuția clericilor asupra nevoilor oamenilor, a sănătății mentale și emoționale a individului. Este omisă astfel o dimensiune esențială a experienței umane, care îi ajută pe oameni să deslușească modul profund în care își pot înțelege suferința, speranța și sensul vieții.

Pe de altă parte, există și un număr mare de preoți care refuză implicarea psihologilor ca specialiști, riscând în acest fel să ignore aspectele clinice și științifice ale sănătății mentale, limitând abordarea complexă și integrată necesară pentru a sprijini pe deplin persoanele aflate în suferință.

Este important să găsim o definiție cuprinzătoare a religiei. Religia „este legătura conștientă și liberă a omului cu Dumnezeu. În conținutul acestei legături intră cunoașterea lui Dumnezeu și trăirea după voia lui Dumnezeu; iar în cele din urmă se pot distinge două părți: cea de trăire morală și de cult divin, adorarea lui Dumnezeu. Prima parte, cea de cunoaștere, constituie partea teoretică a religiei, doctrina, iar celelalte două, anume de trăire morală și de cult, partea practică a ei”[1].

Roy F. Baumeister, psihosociolog de origine americană, aduce o definiție extensivă a domeniului psihologiei: „Psihologia este definită ca fiind studiul științific al comportamentului uman și al proceselor mentale, înglobând o gamă largă de subiecte, inclusiv cogniție, emoție, percepție și interacțiuni sociale. Scopul acesteia este de a înțelege cum indivizii percep, gândesc și se simt, apelând la metode de cercetare empirică pentru a examina conexiunile dintre funcțiile mentale și comportament. Psihologia investighează, de asemenea, cum factorii biologici, psihologici și de mediu influențează sănătatea mentală și comportamentul”[2].

Psihologii au construit o arie impresionantă de cunoștințe despre multe sfere și forme de comportament, inclusiv învățarea, agresiunea, dragostea, sexualitatea, tulburările mentale, gestionarea stresului, atitudinile și personalitatea umană, relațiile sociale și multe altele. Cu toate acestea, unele domenii nu au fost abordate cu la fel de multă curiozitate, putând constitui lacune în înțelegerea complexității psihicului și comportamentului uman. Religia este unul dintre acestea.

În istoria psihologiei, religia a devenit rapid un subiect controversat. Sigmund Freud, părintele psihanalizei, a exprimat un antagonism profund față de religie. Noile discipline ale psihoterapiei și psihologiei erau științifice și seculare. Freud a descris religia ca fiind „atât de infantilă, atât de străină de realitate… este dureros să te gândești că marea majoritate a muritorilor nu va putea niciodată să depășească această viziune asupra vieții”[3]. El considera religia o formă de nevroză comunală, cu ritualuri și practici care acționau ca o apărare împotriva dorințelor interzise. De exemplu, el susținea că sexul și agresiunea sunt controlate de superego sub formă de vinovăție, cu regulile societății și religia jucând un rol puternic în monitorizarea și suprimarea acestor impulsuri instinctuale. Scopul analizei era să le permită pacienților să-și trăiască viața fără „sprijinul” credințelor iraționale, inclusiv al credinței religioase.

Chiar dacă Freud a deschis multe uși și a pus bazele psihoterapiei, ideile sale au primit rapid critici, din cauza lipsei de empirism și a bazelor teoretice discutabile ale psihanalizei, precum și tendința sa de a considera sexualitatea și conflictele inconștiente ca fiind determinante centrale în comportamentul uman.

Aceasta nu înseamnă, însă, că toți psihologii au ignorat semnificația religiei în experiența umană. Multe figuri importante în consiliere și psihoterapie au avut fundamente religioase puternice și au încercat să creeze o integrare între munca lor terapeutică și căutarea unui sens spiritual în viață. Un prim exemplu este Carl Gustav Jung, psiholog analist și psihiatru. Argumentul lui Jung era că rolul simbolurilor religioase este de a oferi semnificație vieții unei persoane pentru a o ridica dincolo de limitele înguste ale propriei vieți individuale. Prin procesul de a fi capturat de idei simbolice, el susținea că persoana are potențialul de a transcende experiența zilnică pentru a atinge un sentiment de „ceva dincolo”. De asemenea, acesta a susținut cu tărie că problemele legate de religie și moralitate sunt inseparabile de viața mentală a oamenilor[4].

Erik Erikson, un psihanalist de seamă care și-a dedicat cercetarea asupra etapelor de dezvoltare din viața omului, a ridicat multe întrebări încă nerezolvate despre relația dintre individ, viața sa psihică și societate. Acesta nu a negat importanța religiei, spunând că aceasta „se traduce în lucrări, imagini și coduri semnificative, fiind deopotrivă întunericul copleșitor care înconjoară existența omului și lumina care o pătrunde dincolo de orice merit sau înțelegere”[5].

Mai târziu, într-o căutare similară de a desluși viața psihică, psihiatrul și filosoful existențialist Viktor Frankl vorbește despre originea transcendentă a conștiinței. Acesta afirmă că cea care ghidează căutarea individului pentru un sens ultim este conștiința. Pentru Frankl, un „vid existențial” există în viețile multora, iar vindecarea acestuia se poate realiza doar prin integrarea somaticului, psihicului și religiosului[6].

Preocuparea psihologilor și psihoterapeuților de a investiga dimensiunea spirituală a experienței a devenit mai puternică în vremurile recente. În ultimii ani, practicienii din domeniul sănătății mentale încep să recunoască semnificația imensă a dimensiunii spirituale a persoanei umane pentru bunăstarea lor emoțională și mentală. Psihiatrul Harold G. Koenig, care a realizat studii ample despre religie, spiritualitate și sănătatea oamenilor, accentuează importanța integrării relației dintre cele două domenii: „Un lucru pe care l-am învățat de-a lungul timpului este complexitatea extraordinară a relației dintre religie și sănătatea mentală. Implicarea religioasă poate preveni sau agrava simptomele de suferință psihologică, în timp ce aceleași simptome pot crește sau reduce implicarea religioasă”[7] (p. 15).

 În multe comunități, sprijinul spiritual oferit de preoți este văzut ca un element fundamental al sănătății emoționale și psihologice, oferind consolare, sens și o sursă de reziliență în fața dificultăților. Ignorarea acestui aspect poate conduce la o abordare incompletă a nevoilor individului, mai ales în cazuri de suferință profundă sau existențială.

Integrarea dimensiunii spirituale în consilierea psihologică, în special în contextul problemelor legate de sensul vieții, moartea sau suferința personală, poate facilita o abordare holistică. Preoții pot oferi sprijin în cadrul unor dileme morale sau etice care depășesc granițele psihologiei tradiționale, aducând un plus de profunzime în înțelegerea proceselor mentale și emoționale.

Așadar, putem spune că un dialog între domeniul psihologiei și cel religios poate duce la o înțelegere mai profundă a nevoilor omului, oferind un sprijin mai bine adaptat la complexitatea vieții spirituale și psihologice ale acestuia, evidențiind faptul că sănătatea psihică nu poate fi separată de dimensiunea spirituală.

[1] Isidor Todoran et alii, Teologia dogmatică: manual pentru seminariile teologice, Ed. a 4-a, Renaşterea, Cluj-Napoca, 2003, p. 20.

[2] Roy F. Baumeister, „Religion and Psychology: Introduction to the Special Issue”, în: Psychological Inquiry, 13, 3 (2002), Taylor & Francis, Ltd., pp. 165–167, <https://www.jstor.org/stable/1449325>, 29 octombrie 2024.

[3] Sigmund Freud, Joan Riviere, Civilization and Its Discontents, L. & Virginia Woolf at the Hogarth Press, 1930, p. 21.

[4] Carl G. Jung, Marie-Luise von Franz, Man and His Symbols, Random House Publishing Group, 1964.

[5] Erik H. Erikson, Young Man Luther: A Study in Psychoanalysis and History, W. W. Norton & Company, 1993, p. 256.

[6] Viktor Emil Frankl, Man’s Search for Meaning: An Introduction to Logotherapy, Beacon Press, 1992.

[7] Harold G. Koenig, „Religion, Spirituality, and Health: The Research and Clinical Implications”, în: ISRN Psychiatry, 2012 (16 decembrie 2012), p. 15, <https://pmc.ncbi.nlm.nih.gov/articles/PMC3671693/>, 29 octombrie 2024.