Tradiția iudeo-creștină a susținut întotdeauna ideea centralității omului în creația lui Dumnezeu. Aceasta, deoarece omul poate avea o relație personală cu Creatorul său. Totuși, pe măsură ce gândirea filosofică s-a despărțit de cea teologică și după apariția științei moderne, căutările umane au început să se concentreze asupra lumii naturale, lăsând deoparte legătura cu Dumnezeul revelat afirmat de teologie.

            După descoperirile lui Copernic, principiul centralității omului în creație a fost înlocuit în gândirea filosofică de principiul mediocrității. Acesta afirmă că planeta noastră este una relativ obișnuită, situată într-un sistem solar relativ obișnuit, într-o galaxie obișnuită dintr-un Univers (posibil) infinit. Cu alte cuvinte, este foarte probabil ca în univers să existe și alte planete ca a noastră, unde să trăiască ființe ca noi. Nu suntem, se pare, cu nimic speciali.

Cu toate acestea, odată cu dezvoltarea cunoașterii științifice, în filosofia științei a apărut un nou principiu: principiul antropic (de la gr. anthropos – om). Acesta afirmă că universul are o structură potrivită pentru a permite existența observatorilor (adică a omului, care este capabil să exploreze cosmosul). Deși se poate afirma că formularea principiului antropic este o tautologie, acesta atrage atenția asupra faptului că orice teorie despre univers trebuiă să țină cont de faptul că structura sa permite existența noastră. Universul este, într-un fel, „prietenos” cu noi.

            Fizica a descoperit ceea ce în literatura de specialitate se numește reglajul fin al universului (mai cunoscut în limba engleză: fine-tuning). Ce presupune acest concept? Matematicianul John Lennox, profesor la Oxford și apologet creștin, explică astfel: „Cercetări recente au arătat că multe dintre constantele fundamentale ale naturii, de la nivelele de energie din atomul de carbon până la rata de expansiune a Universului, au exact valorile care sunt necesare pentru ca viața să poată exista. Dacă am schimba pe oricare dintre ele cu foarte puțin, Universul ar deveni ostil vieții și incapabil de a o susține. Constantele sunt acordate cu precizie, iar acest acord fin […] necesită o explicație”[1]. În acest context, putem înțelege următoarea afirmație a fizicianului Stephen Hawking (care nu a fost favorabil teismului și nici deismului): „Ar fi foarte greu să se explice de ce universul a trebuit să înceapă așa, în afară de faptul că a fost un act al lui Dumnezeu care intenționa să creeze ființe ca noi”[2]. Așadar, universul se arată a fi potrivit pentru existența noastră. Remarcăm faptul că această descoperire este convergentă cu perspectiva teologiei ortodoxe, care afirmă adecvarea dintre om și cosmos, ca spațiu creat pentru cel dintâi.

            Condițiile fizice (naturale) necesare pentru ca viața să existe sunt foarte numeroase. Unele sunt evidente și ușor de observat, în timp ce altele necesită o cunoaștere profundă a universului din punct de vedere științific. Iată câteva exemple din prima categorie: „Distanța de la pământ la soare trebuie să fie exact atât cât este. […] Forța gravitațională și temperatura sunt și ele critice într-o marjă de câteva procente pentru ca Pământul să poată avea o atmosferă care să susțină viața […]. Planeta trebuie să se rotească cu viteza corectă […]. Iar lista poate continua”[3].

            În lucrarea Just Six Numbers, cosmologul Martin Rees vorbește despre șase constante fundamentale ale cosmosului, ale căror valori se încadrează în parametrii necesari pentru a permite existența vieții[4]. De pildă, profesorul John Lennox observă: „Fizicianul Paul Davies ne spune că, dacă raportul dintre forța nucleară tare și forța electromagnetică ar fi diferit cu 1/10¹⁶, atunci nicio stea nu s-ar fi putut forma”[5].

            În ceea ce privește reglajul fin al universului, interpretările se îndreaptă, în principal, în două direcții: teismul (existența lui Dumnezeu, Care a creat astfel universul) și teoria multiversului. Potrivit celei din urmă, universul nostru este doar unul dintr-un număr foarte mare de universuri. Pentru a descrie multiversul, se folosește adesea imaginea bulelor de spumă – fiecare balonaș reprezintă un univers. Cu toate acestea, universurile paralele sunt imposibil de explorat de către noi, astfel încât criticii teoriei multiversului susțin că ipoteza nu este științifică, ci, mai degrabă, aparține metafizicii. De pildă, fizicianul John Polkinghorne afirmă: „Să recunoaștem aceste speculații ca atare. Ele nu se încadrează în fizică, ci, în sensul cel mai strict, în metafizică. Nu există niciun motiv pur științific pentru a crede într-un ansamblu de universuri. Prin construcție, aceste alte lumi sunt imposibil de cunoscut de către noi. O posibilă explicație, la fel de respectabilă din punct de vedere intelectual – și, în opinia mea, de o mai mare economie și eleganță –, ar fi că lucrurile stau astfel întrucât creația aparține voinței unui Creator care intenționează să fie așa”[6].

            Astfel, descoperirile din domeniul cosmologiei se dovedesc a fi convergente cu perspectiva teologică a unui univers creat de o Minte transcendentă. Din punct de vedere teologic, Dumnezeu nu poate fi circumscris unor definiții raționale, astfel că nu-L putem așeza pe același nivel cu o ipoteză științifică, precum cea a multiversului. În definitiv, Dumnezeu ar fi putut crea mai multe universuri și, prin urmare, viziunea teistă și teoria multiversului nu se exclud reciproc.

            În concluzie, descoperirile științifice din cosmologie legate de reglajul fin al universului dezvăluie un aspect afirmat dintotdeauna în teologie: adecvarea dintre cosmos și om, datorată faptului că ambele sunt imprimate de o raționalitate subsecventă Rațiunii supreme, Logosul divin creator. Astfel, știința descoperă modul în care creația vorbește despre Creatorul său. În acest context, fizica are meritul de a expune într-o formă mult mai elaborată ceea ce teologia creștină a afirmat deja, prin cuvintele Sfântului Apostol Pavel: „Cele nevăzute ale Lui se văd de la facerea lumii, înţelegându-se din făpturi, adică veşnica Lui putere şi dumnezeire” (Romani 1, 20). Identitatea Creatorului, însă, nu poate fi găsită în natură. Pentru a-L cunoaște personal, este nevoie de altceva.

[1] John C. Lennox, Groparul lui Dumnezeu: L-a îngropat știința pe Dumnezeu?, Ediția în limba română, GBV România, București, 2012, p. 90.

[2] Stephen W. Hawking, Scurtă istorie a timpului. De la Big Bang la găurile negre, trad. Michaela Ciodaru, Humanitas, București, 2024, p. 149.

[3] J. C. Lennox, Groparul lui Dumnezeu…, p. 92.

[4] Martin Rees, Just Six Numbers: The Deep Forces That Shape the Universe, Basic Books, New York, 2000, pp. 1-4.

[5] J. C. Lennox, Groparul lui Dumnezeu…, p. 90. În paradigma științifică a modelului cosmologic cu Big Bang, dacă stelele nu s-ar fi putut forma, nici noi nu am fi putut exista.

[6] John C. Polkinghorne, One World: The Interaction of Science and Theology, Templeton Foundation Press, Philadelphia, 2007, p. 95.