Buna-credință este o sintagmă deseori întâlnită atât la nivel conversațional, cât și în anumite domenii esențiale ale vieții, cum ar fi dreptul sau teologia. În cele ce urmează voi prezenta o perspectivă pluridisciplinară despre termenul anterior menționat, ilustrând importanța existenței acestuia pentru bunul mers al vieții cotidiene.

1. Etimologia cuvântului

Expresia „bună-credință” provine din limba latină, unde termenul „bona fides” presupune reunirea adjectivului „bonus” – bun (cu trimitere către omul bun, cinstit) și substantivul „fides” – credință, crezare, încredere.

La bază, această sintagmă subliniază respectul acordat de om valorii adevărului. Astfel, omul de bună-credință are o îndatorire de ordin moral, aceea de a spune adevărul, de a crede ceea ce afirmă, respingând minciuna sau duplicitatea. Se poate afirma că acest termen constiuie o adevărată virtute care se completează cu fidelitatea (pentru adevăr) sau curajul (de a-și exprima propriile idei)[1].

2. Originile bunei-credințe

Buna-credință este constant întâlnită în evoluția sistemelor de drept ale diferitelor epoci. Termenul s-a adaptat schimbărilor sociale, juridice sau economice. Cu toate acestea, el nu a fost niciodată marginalizat, fiind un principiu regăsit pe de o parte în mentalitatea colectivă, iar pe de altă parte în mințile legiuitorilor. Reiterând aspectele etimologice de mai sus, voi completa firul cronologic al acestui concept. Astfel, perioada medievală are un rol esențial în ceea ce astăzi numim bună-credință. Influențele religioase și filozofice cizelează aplicarea principiului. De asemenea, sporirea puterii Bisericii Catolice accentuează importanța respectării valorilor morale creștine și a eticii. Onestitatea, valoare morală indiscutabilă, devine punct de referință pentru gândirea juridică a vremii, iar dreptul canonic și legile feudale întăresc adevăratele fundamente ale relațiilor umane și juridice: respectul și buna-credință.

Ulterior, dreptul se bucură de o înflorire memorabilă în timpul domniei lui Napoleon Bonaparte (18 mai 1804 – 11 aprilie 1814; 20 martie 1815 – 22 iunie 1815). Normele juridice și ideile ce le însoțesc își găsesc finalitatea într-un volum ce sintetizează și unifică cele mai importante aspecte ale vieții juridice: Codul Civil al lui Napoleon, adoptat în anul 1804, în Franța. Codul Civil Napoleon va influența întreg spațiul european, cu precădere Germania sau teritoriile aflate sub tutelă franceză. Acest Cod a consolidat principiul bunei-credințe și l-a plasat în centrul raporturilor juridice obligaționale, civile și comerciale. Conform celor precizate anterior, părțile unui raport juridic trebuie să acționeze în mod loial, atât în etapele precontractuale (cum ar fi negocierea prețului în cazul unei vânzări), cât și în faza contractuală (în cazul unei vânzări, odată ce părțile s-au înțeles cu privire la preț și la bun, cumpărătorul are obligația, printre altele, de a plăti prețul, iar vânzătorul este ținut, printre altele, să predea bunul)[2].

3. Aspecte juridice contemporane

Dreptul modern a continuat tradiția și a adaptat noțiunea de bună-credință sistemelor juridice contemporane. Ea devine o normă de conduită esențială, care obligă părțile să acționeze cu onestitate în relațiile juridice. Se poate susține că buna-credință prezentă în sfera dreptului constituie un adevărat etalon, orientând către loialitate comportamentul persoanelor care negociază, încheie sau execută contracte. În plus, norma morală precizată întărește încrederea în asumarea de obligații juridice.

Actualul Cod Civil reglementează buna-credință la art. 14: „(1) Orice persoană fizică sau persoană juridică trebuie să îşi exercite drepturile şi să îşi execute obligaţiile civile cu bună-credinţă, în acord cu ordinea publică şi bunele moravuri. (2) Buna-credinţă se prezumă până la proba contrară.” Cu toate că dispoziția legală nu definește termenul central al acestui articol, ilustrează un principiu ce trebuie aplicat constant de către instanțele de judecată și practicienii dreptului. Mai mult decât atât, legislația română încearcă, pe cât posibil, să ofere claritate si previzibilitate în toate aspectele vieții din care derivă consecințe juridice. Pentru acest motiv, fiecare om are o îndatorire morală, socială și legală de a acționa conform principiului bunei-credințe.

4. Buna-credință în viața creștină

Învățătura creștină se adresează fiecărui om în parte și oferă un veritabil mod de a trăi viața cu respect pentru aproapele și în comuniune cu Dumnezeu. Ambele elemente au la bază buna-credință. În primul rând, respectul datorat semenilor trebuie să fie privit ca o dorință intrinsecă a omului de a viețui în pace și liniște cu cei care îl înconjoară. Totodată, buna-credință, pe lângă acțiunile propriu-zise, are legătură cu scopul omului de a afla adevărul și de a împărtăși cunoștințele sale. Toate acestea se realizează prin rugăciune și prin însușirea învățăturilor teologice. De aceea, Iisus Hristos a spus: „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața” (Ioan 14, 6). Într-o interpretare extensivă a cuvintelor Mântuitorului, se poate afirma că El este Calea pe care, odată urmată, omul nu se va rătăci. În plus, Adevărul și Viața ar trebui să devină idealuri pentru fiecare dintre noi, întrucât Iisus Hristos a perpetuat ideea de bună-credință printre oameni. Este imperios ca învățăturile propovăduite de El să fie transpuse în fapte concrete, în ajutor și iubire față de semeni. Toate cele enumerate mai sus se realizează dacă omul are convingerea că buna-credință și învățătura teologică sunt fundamentele unei vieți corecte și cinstite[3].

      Teologia are în componența sa istoria Bisericii, exegeza, dogmatica și morala. Cea din urmă pretinde omului să săvârșească binele, tocmai pentru a se mântui și a dobândi viața veșnică, împlinind astfel voia lui Dumnezeu. Ilustrând astfel obiectul principal al moralei creștine, se creionează premisa de la care pleacă acest subdomeniu al teologiei creștine: a acționa pe tot parcursul vieții pământești cu bună-credință, trăind și mărturisindu-L pe Hristos.

5. Concluzie

Prin urmare, buna-credință, principiul fundamental al vieții cotidiene, se regăsește în nenumărate rânduri în diferite ipostaze, care, la prima vedere, pot părea diferite. În raporturile juridice, oamenii trebuie să acționeze cu bună-credință; cerință esențială și în viața creștinului conform moralei. Buna-credință rămâne, atât în teologie, cât și în drept, o linie directoare pentru cursul firesc al vieții.

[1] Andreea-Claudia PĂUN, Quo vadis, bona fides? Unde începe şi unde se încheie buna-credinţă?, pe juridice.ro, 21 martie 2016, <https://www.juridice.ro/433915/quo-vadis-bona-fides-unde-incepe-si-unde-se-incheie-buna-credinta.html>, accesat la 10 octombrie 2024

[2]Andra-Maria ȚAȚĂRĂ, Buna-credință în materia contractelor / în formarea și executarea acestora, pe juridice.ro, 23 aprilie 2024, <https://www.juridice.ro/734032/buna-credinta-in-materia-contractelor-in-formarea-si-executarea-acestora.html>, accesat la 10 octombrie 2024

[3]Arhimandritul Mihail DANILIUC, Hristos – Calea, Adevărul și Viața, în Doxologia.ro – Reflecții, <https://doxologia.ro/hristos-calea-adevarul-viata>, accesat la 10 octombrie 2024